Hitler in love
Am primit ieri, de la prietena mea Sophia, un cadou de ziua blogului meu. Un bilet la teatru. Mi s-a spus doar atât: un tip foarte interesant, de la Chişinău, el a făcut textul, regia e a unui armean. Omul a făcut 4 credite în bancă pentru a produce acest spectacol şi după câteva reprezentaţii la Târgovişte, a reuşit să-l convingă pe Mircea Diaconu să-l găzduiască la Nottara. Doar două spectacole. Ştii că el însuşi mi-a vândut biletele? Aşa, din uşă în uşă. Deja impresionată, am întrebat cum se numeşte piesa. Hitler in love. În ciuda titlului care m-a şocat puţin, am rezistat tentaţiei să caut ceva pe net. Nu, am vrut să văd totul fără idei preconcepute sau comentariile altora.
La Nottara, am fost conduse la subsol. O încăpere mică, puţin prăfuită, neagră. Sunetele de sirenă îţi dădeau o uşoară stare de panică. Eram în buncăr! ACEL buncăr.
Mi s-a ridicat părul pe ceafă la începutul piesei: 1 minut dintr-un discurs al lui Hitler. O oră jumate am stat cu ochii fixaţi şi hipnotizaţi pe scenă. Am avut momente în care nici nu am respirat. Altele în care am sărit din scaun. Expresii de nebunie, halucinaţie, paranoia, acuzaţii de trădare aruncate generalilor invizibili, obsesii erotice legate de nepoata Geli Raubal, declaraţii de dragoste făcute Germaniei, amintiri şi dialoguri fictive cu mama, chiar şi o explicaţie halucinant de banală pentru ura lui viscerală şi holocaustică (dacă mi se permite acest cuvânt) pentru evrei: o prostituată evreică l-a îmbolnăvit de sifilis. Acesta este textul. Fără exagerări, fără tuşe îngroşate aiurea. Nu se încearcă o reabilitare a lui Hitler. Şi nici o demonizare în plus. Întrebarea-concluzie care m-a bântuit şi încă mă bântuie (probabil pe foarte mulţi alţii): cât de uman poate fi un monstru inuman?
Omul de pe scenă şi din spatele cuvintelor: Dumitru Acriş. Nu am fost nici prima nici ultima oară la teatru. Am plâns, am râs, am fost emoţionată şi fericită. De foarte multe ori. Şi am avut şansa să văd atât de aproape mulţi artişti nemaipomeniţi.
Acum am fost bulversată. De joc, de interpretare, de transpiraţia de pe faţă, de
rictusul feţei, de figura când monstruoasă, când grotească, când inspirând o milă ca cea pentru un vierme zdrobit pe asfalt (acea milă combinată cu silă), de nebunia şi pasiunea acestui artist. Nu doar actor, artist. Şi acum, în timp ce scriu, mi se zbârleşte pielea pe mine de cât de mult a putut transmite! Vă jur, îmi bătea inima mai tare la zbuciumul lui. La zborul fâlfâit al mâinilor superbe. Am avut senzaţia că, la sfârşit de spectacol, acest om transpiră sânge prin fiecare por cu care a jucat. Nu sunt omul cuvintelor mirobolante, dar acum simt că sunt prea săracă în vorbe.
Am plecat tremurând de la teatru. Am vorbit ca două nebune pe drum spre casă. Am căutat pe net şi m-am aşteptat să găsesc zeci de texte şi referiri la Dumitru Acriş şi nebunia lui. Am găsit doar câteva link-uri, toate ducând spre acelaşi text de PR sec. Pe un singur blog am găsit un comentariu al unei spectatoare, şi ea impresionată de jocul nebunului. De acolo mai departe, am descoperit şi sursa unor fotografii minunate de la piesă. Fotograful Florian Ispas a avut amabilitatea de a-mi trimite câteva dintre ele. Şi îi mulţumesc încă o dată.
Azi la ora 19:30 e cea de-a doua reprezentaţie. Nu ştiu când va mai fi una în Bucureşti. Am aflat doar că frumosul nebun Dumitru Acriş va pleca la Moscova şi la Berlin cu spectacolul său. Şi la multe festivaluri sper. Pentru că nu e o piesă clasică sau cu vechime.
Nebunia de pe scenă s-a încheiat cu întrebarea dureroasă: „Credeţi că după mine nu veţi mai urî?” Şi apoi o proiecţie de imagini care au dat răspunsul.
Nu mai spun nimic. Îmi doresc enorm să mai tot aud de Dumitru Acriş. Şi să-l mai văd transpirând sânge. Ca de final, o să-l citez: „Păcat că sunt foarte puţini oamenii nebuni cu suflet care să investească în teatru”.
La Nottara, am fost conduse la subsol. O încăpere mică, puţin prăfuită, neagră. Sunetele de sirenă îţi dădeau o uşoară stare de panică. Eram în buncăr! ACEL buncăr.
Mi s-a ridicat părul pe ceafă la începutul piesei: 1 minut dintr-un discurs al lui Hitler. O oră jumate am stat cu ochii fixaţi şi hipnotizaţi pe scenă. Am avut momente în care nici nu am respirat. Altele în care am sărit din scaun. Expresii de nebunie, halucinaţie, paranoia, acuzaţii de trădare aruncate generalilor invizibili, obsesii erotice legate de nepoata Geli Raubal, declaraţii de dragoste făcute Germaniei, amintiri şi dialoguri fictive cu mama, chiar şi o explicaţie halucinant de banală pentru ura lui viscerală şi holocaustică (dacă mi se permite acest cuvânt) pentru evrei: o prostituată evreică l-a îmbolnăvit de sifilis. Acesta este textul. Fără exagerări, fără tuşe îngroşate aiurea. Nu se încearcă o reabilitare a lui Hitler. Şi nici o demonizare în plus. Întrebarea-concluzie care m-a bântuit şi încă mă bântuie (probabil pe foarte mulţi alţii): cât de uman poate fi un monstru inuman?Omul de pe scenă şi din spatele cuvintelor: Dumitru Acriş. Nu am fost nici prima nici ultima oară la teatru. Am plâns, am râs, am fost emoţionată şi fericită. De foarte multe ori. Şi am avut şansa să văd atât de aproape mulţi artişti nemaipomeniţi.
Acum am fost bulversată. De joc, de interpretare, de transpiraţia de pe faţă, de
rictusul feţei, de figura când monstruoasă, când grotească, când inspirând o milă ca cea pentru un vierme zdrobit pe asfalt (acea milă combinată cu silă), de nebunia şi pasiunea acestui artist. Nu doar actor, artist. Şi acum, în timp ce scriu, mi se zbârleşte pielea pe mine de cât de mult a putut transmite! Vă jur, îmi bătea inima mai tare la zbuciumul lui. La zborul fâlfâit al mâinilor superbe. Am avut senzaţia că, la sfârşit de spectacol, acest om transpiră sânge prin fiecare por cu care a jucat. Nu sunt omul cuvintelor mirobolante, dar acum simt că sunt prea săracă în vorbe.Am plecat tremurând de la teatru. Am vorbit ca două nebune pe drum spre casă. Am căutat pe net şi m-am aşteptat să găsesc zeci de texte şi referiri la Dumitru Acriş şi nebunia lui. Am găsit doar câteva link-uri, toate ducând spre acelaşi text de PR sec. Pe un singur blog am găsit un comentariu al unei spectatoare, şi ea impresionată de jocul nebunului. De acolo mai departe, am descoperit şi sursa unor fotografii minunate de la piesă. Fotograful Florian Ispas a avut amabilitatea de a-mi trimite câteva dintre ele. Şi îi mulţumesc încă o dată.
Azi la ora 19:30 e cea de-a doua reprezentaţie. Nu ştiu când va mai fi una în Bucureşti. Am aflat doar că frumosul nebun Dumitru Acriş va pleca la Moscova şi la Berlin cu spectacolul său. Şi la multe festivaluri sper. Pentru că nu e o piesă clasică sau cu vechime.
Nebunia de pe scenă s-a încheiat cu întrebarea dureroasă: „Credeţi că după mine nu veţi mai urî?” Şi apoi o proiecţie de imagini care au dat răspunsul.
Nu mai spun nimic. Îmi doresc enorm să mai tot aud de Dumitru Acriş. Şi să-l mai văd transpirând sânge. Ca de final, o să-l citez: „Păcat că sunt foarte puţini oamenii nebuni cu suflet care să investească în teatru”.
io-s muta inca!!
va inchipuiti cum e sa vina actorul/textierul intr-un building de birouri, cu afishu-n mana, sa-si vanda biletele la spectacol? m-am urat pentru o clipa ca gandesc in shabloane si nu l-am recunoscut din prima (il vazusem intr-un promo la tvr). mie una mi se pare unul dintre oamenii frumosi, cum ii numeste dan puric, de care avem mare nevoie!
Moldova aia e atît de săracă, nici nu vă puteţi închipui, băi românilor! Salariul mediu in Republica Moldova e de 245 USD, ceea ce echivaleaza cu 156 de euro.
E atît de săracă şi de umilită ţărişoara aia şi oamenii de pe-acolo sunt atît de buni şi frumoşi şi talentaţi. Buni de să-ţi dea din sărăcia lor o duminecătură. Şi talentaţi de să-ţi dea lacrimile. Iar femeile lor sunt ABERANT de frumoase. Şi vorbesc stîlcit româneşte şi mi-e atît de milă de ei şi mi-e ciudă cînd îi aud şi mă revolt cînd îi ştiu atît de săracani şi de umiliţi şi de talentaţi într-o bucată de ţară tot atît de frumoasă ca a noastră. La Chişinău îşi dau lacrimile la fiecare pas, ca la un spectacol uluitor, în care superbul, mizeria, emoţia şi ciuda înăbuşită se-amestecă savant, cu scopul să-ţi distrugă orice normă de valoare. Doamne, ce artişti trăiesc în Moldova, dac-aţi şti! Cobileanski, un tînăr regizor genial, Planeta Moldova, (căutaţi pe Youtube dacă vreţi să vă prăpădiţi de rîs!), Botgros cu muzica lui de român cu inimă de foc, Pavel Stratan, trupele de rock care sparg topurile occidentale, solistele cu voci de moare lumea, pictori ( Mihai Grecu, Aurel David, Andrei Sârbu, Valentina Rusu Ciobanu, Valeriu Schiau şi alte cîteva zeci de plasticieni ale căror lucrări îţi taie respiraţia)... Ai zice că e o ţară de artişti. Atît de săraci şi atît de trişti. Ce blestem i-o fi apăsînd pe moldoveni? O fi curvăsăreala lui Ştefan? O fi Cernobâlul? O fi greaţa dîmboviţeană cînd vine vorba de moldoveni?
În 1992, cînd cu "Podul de flori" l-am întrebat pe ministrul moldovean de atunci al culturii ,Ion Ungureanu, scriitor şi domn subţire, că ce-ar fi să vrea Parlamentul lor să se facă una cu Parlamentul de la Bucale. Şi să vină partea din stînga Prutului la locul ei, la România? Numai ce-a pus mîinile la ochi şi, printre lacrimi, a zis: Cu ce, Valule drag, cu ce? Să se unească două sărăcii?
Nu mă miră că spectacolul lui Dumitru Acriş e unul impresionant. Artiştii moldoveni sunt cu totul, în tot ce fac, impresionanţi.
Aşa săraci şi plini de tristeţe cum sunt.
Doamne, Lia, eu veneam plina de veselie sa-ti spun ca am pus un PS la ultimul post si am dat peste ce-a zis Val Varanus despre moldoveni, mai ca nu m-a podidit plânsul. N-am fost acolo, nu stiu cum e, stiu doar, cum zice si el, cã-s buni la muzicã. Cunosc o doamnã din Chisinau care lucreazã cu mama la Radio - o doamnã în toatã puterea cuvântului, care mi-a povestit ca la venirea in Bucuresti mergea pe jos de la Radio in Bucur Obor sau unde statea, pentru ca nu-i ajungeau banii si pentru transport. Saracia poate scoate la iveala ce-i mai rau, dar si ce-i mai bun in noi. Ma simt meschina acum, cu fitzele mele culinare.