joi, 7 mai 2009

16:58
Ultimele clipe de nebunie
"Am adus bolnavii la starea de euforie care mă interesa pe mine. Erau pasivi, sedaţi, dar cu ajutorul medicilor i-am adus în starea de care aveam nevoie", spune Dumitru Acriş
1 din 2 imagini
"Am adus bolnavii la starea de euforie care mă interesa pe mine. Erau pasivi, sedaţi, dar cu ajutorul medicilor i-am adus în starea de care aveam nevoie", spune Dumitru Acriş
de Loreta Popa
5/04/2009
"Îmi doresc mult să joc un spectacol pentru libertatea cuvântului, pentru libertatea presei... de la Chişinău, despre care am impresia că este strâmtorată cumva", spune Dumitru Acriş, actor şi producător al spectacolului "Hitler in love".

Îşi rodea unghiile, suferea de "tulburări digestive", era rapid, mecanic, pentru el mâncarea era un mijloc indispensabil subzistenţei. Zvonurile despre homosexualitatea lui şi obsesiile anormale au rămas la stadiul de zvonuri. Femeile din Germania îl considerau "politicos, şarmant, stilat şi foarte chipeş". Ochii lui de un albastru pal radiau o putere hipnotică.
Un personaj ce poate fi recunoscut uşor din această scurtă descriere: Hitler.

Actorul Dumitru Acriş, interpretul acestui Hitler al ultimelor clipe spune că sala George Constantin este ideală pentru acest spectacol deoarece scările care duc până la scenă dau senzaţia de buncăr. Dumitru Acriş are de-a lungul spectacolului o evoluţie surprinzătoare, care, pentru câteva clipe, aduce aminte de Ovidiu Iuliu Moldovan, în paranteză fie spus, fără vocea aferentă.

INSPIRAŢIE. Cum i-a venit ideea unui astfel de spectacol? "Ideea mi-a venit la Târgovişte", spune Dumitru Acriş. "Am venit invitat la Festivalul Babel şi îl ştiam pe regizor de prin 2002. Erau foarte multe pancarte cu Hitler şi m-am gândit că prea puţin s-a speculat partea aceasta a relaţiei lui cu femeile, viaţa lui intimă. Chiar titlul sugerează asta: Hitler in love. Piesa s-a jucat mai întâi la Târgovişte. Apoi la Bucureşti. Am luat credite din patru bănci, am dormit în Gara de Nord, la Bucureşti, că nu aveam unde, apoi în biserică. Sunt multe detalii de suflet care mă leagă de această piesă".

VISURI. "Am ambiţii mari, România este o ţară de trecere pentru mine, nu mă opresc aici", spune Dumitru Acriş. "La Chişinău au vrut foarte mulţi să mă implice în politică cu acest spectacol. Atât opoziţia, cât şi guvernul. Nu am vrut. Categoric am spus că este strict un spectacol. Actorii nu trebuie să facă politică. Voi juca în Germania, dar cred că la Moscova este mai uşor de jucat decât la Berlin. Eu cunosc rusa mai bine ca româna. Nu am probleme. Aş vrea foarte mult să găsesc un impresar care ar putea să mă ajute.

Piesa oferă o descriere vie a lui Hitler în ultimele zile ale vieţii şi comportamentul său din buncăr. Hitler a fost şi în viaţa privată la fel de dificil precum a fost în politică. Regizorul îmi spunea: "Dima, eu vreau să văd cum Hitler mănâncă!" Am stat la spitalul de psihiatrie din Chişinău, am urmărit comportamentul bolnavilor de epilepsie, Basedow, chestii maniacale, depresii. Am adus bolnavii la starea de euforie care mă interesa pe mine. Erau pasivi, sedaţi, dar cu ajutorul medicilor i-am adus în starea de care aveam nevoie.

Am dormit cu ei acolo, de asemenea, am fost la morgă. Unde sunt aduşi toţi morţii din ţară, am vrut să simt senzaţia aceasta de frică, de subsol, de buncăr, pericolul. Am trecut prin toate aceste stări cu Biblia alături. Lucram la spectacol şi ştiam că pot atrage o sumedenie de lucruri negative, fiind vorba de moartea a milioane de oameni. E foarte complicat. În ultimele două, trei zile până la spectacol nu puteam dormi. Simţeam o frică nebună... Este foarte greu pentru un actor să joace aşa. De asta lumea, chiar marii actori nu prea riscă".

LIBERTATE. "Chiar dacă este un one man show, mai sunt zece oameni implicaţi. Vreau să ajung la Chişinău să-mi fac o companie de teatru. Îmi doresc enorm. Dacă nu reuşesc la Chişinău, o deschid în România.

Tot ce ţine de Chişinău am făcut, nu pot să să mă opresc aici... Am lucrat la radio, făceam matinal. În paralel lucram în teatru. Nu pot să aştept o filmare o dată la nu ştiu cât timp, o telenovelă nu ştiu de care, nu pot. Trebuie să merg mai departe. Nu pot oricum să rămân la spectacolul acesta, deja am alte idei pe care vreau să le pun în practică".

Un spectacol incredibil

"Hitler in love" a avut premiera în România în noiembrie 2008. Teatrul Tony Bulandra din Târgovişte a găzduit primele reprezentaţii ale acestei producţii armeano-moldoveneşti. După ce a fost jucat la Târgovişte cu săli arhipline, în 2009 spectacolul a ajuns şi la Bucureşti.

Acest lucru a fost posibil datorită Teatrului Nottara. "Mi-a plăcut mult întâlnirea cu Mircea Diaconu", spune Dumitru Acriş. "«Bună ziua!» «Bună ziua!». «Cum te numeşti?» «Dumitru Acriş». «Sunt Mircea Diaconu, un fel de director la Teatrul Nottara». Mi-a plăcut mult. De altfel a şi fost la spectacol". Dumitru Acriş a absolvit Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice din Chişinău în 2004. Regia spectacolului aparţine lui Suren Shahverdyan din Armenia care a participat cu spectacolul Psychosis 4:48 de Sarah Kane la Festivalul Babel 2008 de la Târgovişte. Coregrafia este semnată de Nadejda Rusu.

Hitler in love

Am primit ieri, de la prietena mea Sophia, un cadou de ziua blogului meu. Un bilet la teatru. Mi s-a spus doar atât: un tip foarte interesant, de la Chişinău, el a făcut textul, regia e a unui armean. Omul a făcut 4 credite în bancă pentru a produce acest spectacol şi după câteva reprezentaţii la Târgovişte, a reuşit să-l convingă pe Mircea Diaconu să-l găzduiască la Nottara. Doar două spectacole. Ştii că el însuşi mi-a vândut biletele? Aşa, din uşă în uşă. Deja impresionată, am întrebat cum se numeşte piesa. Hitler in love. În ciuda titlului care m-a şocat puţin, am rezistat tentaţiei să caut ceva pe net. Nu, am vrut să văd totul fără idei preconcepute sau comentariile altora.

La Nottara, am fost conduse la subsol. O încăpere mică, puţin prăfuită, neagră. Sunetele de sirenă îţi dădeau o uşoară stare de panică. Eram în buncăr! ACEL buncăr. Mi s-a ridicat părul pe ceafă la începutul piesei: 1 minut dintr-un discurs al lui Hitler. O oră jumate am stat cu ochii fixaţi şi hipnotizaţi pe scenă. Am avut momente în care nici nu am respirat. Altele în care am sărit din scaun. Expresii de nebunie, halucinaţie, paranoia, acuzaţii de trădare aruncate generalilor invizibili, obsesii erotice legate de nepoata Geli Raubal, declaraţii de dragoste făcute Germaniei, amintiri şi dialoguri fictive cu mama, chiar şi o explicaţie halucinant de banală pentru ura lui viscerală şi holocaustică (dacă mi se permite acest cuvânt) pentru evrei: o prostituată evreică l-a îmbolnăvit de sifilis. Acesta este textul. Fără exagerări, fără tuşe îngroşate aiurea. Nu se încearcă o reabilitare a lui Hitler. Şi nici o demonizare în plus. Întrebarea-concluzie care m-a bântuit şi încă mă bântuie (probabil pe foarte mulţi alţii): cât de uman poate fi un monstru inuman?

Omul de pe scenă şi din spatele cuvintelor: Dumitru Acriş. Nu am fost nici prima nici ultima oară la teatru. Am plâns, am râs, am fost emoţionată şi fericită. De foarte multe ori. Şi am avut şansa să văd atât de aproape mulţi artişti nemaipomeniţi.

Acum am fost bulversată. De joc, de interpretare, de transpiraţia de pe faţă, de rictusul feţei, de figura când monstruoasă, când grotească, când inspirând o milă ca cea pentru un vierme zdrobit pe asfalt (acea milă combinată cu silă), de nebunia şi pasiunea acestui artist. Nu doar actor, artist. Şi acum, în timp ce scriu, mi se zbârleşte pielea pe mine de cât de mult a putut transmite! Vă jur, îmi bătea inima mai tare la zbuciumul lui. La zborul fâlfâit al mâinilor superbe. Am avut senzaţia că, la sfârşit de spectacol, acest om transpiră sânge prin fiecare por cu care a jucat. Nu sunt omul cuvintelor mirobolante, dar acum simt că sunt prea săracă în vorbe.

Am plecat tremurând de la teatru. Am vorbit ca două nebune pe drum spre casă. Am căutat pe net şi m-am aşteptat să găsesc zeci de texte şi referiri la Dumitru Acriş şi nebunia lui. Am găsit doar câteva link-uri, toate ducând spre acelaşi text de PR sec. Pe un singur blog am găsit un comentariu al unei spectatoare, şi ea impresionată de jocul nebunului. De acolo mai departe, am descoperit şi sursa unor fotografii minunate de la piesă. Fotograful Florian Ispas a avut amabilitatea de a-mi trimite câteva dintre ele. Şi îi mulţumesc încă o dată.

Azi la ora 19:30 e cea de-a doua reprezentaţie. Nu ştiu când va mai fi una în Bucureşti. Am aflat doar că frumosul nebun Dumitru Acriş va pleca la Moscova şi la Berlin cu spectacolul său. Şi la multe festivaluri sper. Pentru că nu e o piesă clasică sau cu vechime.

Nebunia de pe scenă s-a încheiat cu întrebarea dureroasă: „Credeţi că după mine nu veţi mai urî?” Şi apoi o proiecţie de imagini care au dat răspunsul.

Nu mai spun nimic. Îmi doresc enorm să mai tot aud de Dumitru Acriş. Şi să-l mai văd transpirând sânge. Ca de final, o să-l citez: „Păcat că sunt foarte puţini oamenii nebuni cu suflet care să investească în teatru”.


sophia spunea...

io-s muta inca!!
va inchipuiti cum e sa vina actorul/textierul intr-un building de birouri, cu afishu-n mana, sa-si vanda biletele la spectacol? m-am urat pentru o clipa ca gandesc in shabloane si nu l-am recunoscut din prima (il vazusem intr-un promo la tvr). mie una mi se pare unul dintre oamenii frumosi, cum ii numeste dan puric, de care avem mare nevoie!

varanus spunea...

Moldova aia e atît de săracă, nici nu vă puteţi închipui, băi românilor! Salariul mediu in Republica Moldova e de 245 USD, ceea ce echivaleaza cu 156 de euro.
E atît de săracă şi de umilită ţărişoara aia şi oamenii de pe-acolo sunt atît de buni şi frumoşi şi talentaţi. Buni de să-ţi dea din sărăcia lor o duminecătură. Şi talentaţi de să-ţi dea lacrimile. Iar femeile lor sunt ABERANT de frumoase. Şi vorbesc stîlcit româneşte şi mi-e atît de milă de ei şi mi-e ciudă cînd îi aud şi mă revolt cînd îi ştiu atît de săracani şi de umiliţi şi de talentaţi într-o bucată de ţară tot atît de frumoasă ca a noastră. La Chişinău îşi dau lacrimile la fiecare pas, ca la un spectacol uluitor, în care superbul, mizeria, emoţia şi ciuda înăbuşită se-amestecă savant, cu scopul să-ţi distrugă orice normă de valoare. Doamne, ce artişti trăiesc în Moldova, dac-aţi şti! Cobileanski, un tînăr regizor genial, Planeta Moldova, (căutaţi pe Youtube dacă vreţi să vă prăpădiţi de rîs!), Botgros cu muzica lui de român cu inimă de foc, Pavel Stratan, trupele de rock care sparg topurile occidentale, solistele cu voci de moare lumea, pictori ( Mihai Grecu, Aurel David, Andrei Sârbu, Valentina Rusu Ciobanu, Valeriu Schiau şi alte cîteva zeci de plasticieni ale căror lucrări îţi taie respiraţia)... Ai zice că e o ţară de artişti. Atît de săraci şi atît de trişti. Ce blestem i-o fi apăsînd pe moldoveni? O fi curvăsăreala lui Ştefan? O fi Cernobâlul? O fi greaţa dîmboviţeană cînd vine vorba de moldoveni?
În 1992, cînd cu "Podul de flori" l-am întrebat pe ministrul moldovean de atunci al culturii ,Ion Ungureanu, scriitor şi domn subţire, că ce-ar fi să vrea Parlamentul lor să se facă una cu Parlamentul de la Bucale. Şi să vină partea din stînga Prutului la locul ei, la România? Numai ce-a pus mîinile la ochi şi, printre lacrimi, a zis: Cu ce, Valule drag, cu ce? Să se unească două sărăcii?
Nu mă miră că spectacolul lui Dumitru Acriş e unul impresionant. Artiştii moldoveni sunt cu totul, în tot ce fac, impresionanţi.
Aşa săraci şi plini de tristeţe cum sunt.

Antoaneta spunea...

Doamne, Lia, eu veneam plina de veselie sa-ti spun ca am pus un PS la ultimul post si am dat peste ce-a zis Val Varanus despre moldoveni, mai ca nu m-a podidit plânsul. N-am fost acolo, nu stiu cum e, stiu doar, cum zice si el, cã-s buni la muzicã. Cunosc o doamnã din Chisinau care lucreazã cu mama la Radio - o doamnã în toatã puterea cuvântului, care mi-a povestit ca la venirea in Bucuresti mergea pe jos de la Radio in Bucur Obor sau unde statea, pentru ca nu-i ajungeau banii si pentru transport. Saracia poate scoate la iveala ce-i mai rau, dar si ce-i mai bun in noi. Ma simt meschina acum, cu fitzele mele culinare.

confruntadurerea spunea..
daca se joaca si in Berlin, voi fi in sala, fara urma de indoiala. Am cautat date clare insa nu am gasit. Dar Berlinul este foarte receptiv la cultura romaneasca, am citit aici critici mult mai bine si mai atent scrise la filme, spectacole, carti romanesti decat in Romania. Asa ca mi-e greu sa cred ca nu voi descoperi spectacolul fara prea mult efort.