Furtuna după 155 de ani

La Teatrul „Tony Bulandra” din Târgovişte, în stagiunea 2013-2014, s-a montat, într-o viziune absolut originală, „Furtuna” lui Alexandr Nicolaevici Ostrovsky. Regizorul Dumitru Acriş afirmă într-un interviu că:„Furtuna vine să trezească sufletele omeneşti şi tot ce este viu în oameni, pentru fiecare personaj reprezentând un factor diferit: o prevestire, începutul unei noi vieţi, vocea Celui de sus care prevesteşte unele evenimente sau pedeapsa pentru păcatele noastre.” 

            Scrisă în 1859, văzând lumina rampei pentru prima dată în luna noiembrie a aceluiaşi an, „Furtuna” este astăzi o adevărată provocare pentru regizor, scenarist, actor prin elementele cu adevărat perene din ea: povestea tragică a unui triunghi clasic ce dezvoltă relaţia dintre o tânără, soţul ei şi mama acestuia, descoperirea fericirii (într-o zi ea îl întâlneşte pe Boris, nepotul unui negustor de vază din oraş, şi se îndragosteşte de el), raportul dintre sacru şi profan care trebuie exprimat într-un limbaj sincretic al secolului XXI, pentru spectatori de cele mai diverse vârste, concepţii, gusturi.

            Piesa de teatru regizată de Dumitru Acriş surprinde prin actualitate, fiind o montare complet nouă a unei piese ce datează de acum 155 de ani, destinată unui public nou. Pentru a nu lăsa piesa lui Ostrovsky ancorată în timp, într-un oraş neştiut al Rusiei  într-o perioadă pe care spectatorii zilelor noastre nu o înteleg, regizorul vine cu o adaptare care atrage publicul actual. Regizorul reuşeşte să ajute teatrul să supravieţuiască într-un oraş mic, dar încărcat de istorie, susţinând, aici, vechea artă a actoriei.

            Primul lucru care atrage spectatorii este afişul neobişnuit, pe un fundal întunecat, încărcat cu fum, oameni plini de noroi strigă, într-un acces de nebunie sau de disperare acută, căutând parcă o geană de lumină care să îi ducă la suprafaţă, să îi elibereze din mizerie.

Ceea ce impresionează la piesa de teatru regizată de Dumitru Acriş este modul în care este implicat publicul în spectacol şi felul în care îi sunt solicitate toate simţurile pentru a înţelege piesa. Susţinând caracterul sincretic al teatrului, piesa „Furtuna” a captat atenţia spectatorilor din prima secundă în care au intrat în sală,. Mirosul de tămâie creează o stare de panică, susţinută de jalnicele ţipete ale actorilor de pe scenă. Mirosuri de lemn proaspăt tăiat şi de pământ ud după ploaie au umplut pe rând sala de spectacol, iar în momentele în care ploaia se dezlănţuia pe scenă, se putea simţi o răcoare generală care duce spectatorul direct în natura dezlănţuită.

            Muzica a dictat mişcarea actorilor pe parcursul întregii piese de teatru, o muzică puternică îndemnând la nebunie, o compoziţie la pian provoca lacrimi, iar melodia sinistră provoca reacţii neobişnuite ale personajelor. Odată cu intensitatea muzicii creştea şi intensitatea sentimentelor personajelor, iar jocul actorilor devenea din ce în ce mai sălbatic, mai dezlănţuit.  Compoziţiile alese au fost în general tipic ruseşti, cea mai frecventă melodie fiind una cântată la balalaică, aparţinând folclorului rusesc. Sunetele de greieri au motivat ideea desfăşurării acţiunii într-un spaţiu rural, iar cele 12 clopote de biserică au introdus caracterul religios în piesă. În momentul dezlănţuirii furtunii, tunete puternice au înspăimântat publicul, creând impresia unei adevărate furii a naturii. Lumina a contribuit şi ea la stârnirea interesului publicului, momentele de întuneric profund creând suspansul, iar focalizarea pe un anumit personaj sau element de decor captându-i atenţia spectatorului. În momentul plecării lui Tihon la Moscova a fost simulată sosirea unui tren, utilizându-se tot luminile pentru a reprezenta cele trei faruri mohorâte   Actorii au implicat publicul în spectacol, la un momet dat aruncând chiar ligheane pline cu apă peste mulţime. Spaţiul scenei se continuă în cel al sălii de spectacol, intrările şi ieşirile personajelor realizându-se chiar printre rânduri, printre spectatorii a căror atenţie era profund captată de jocul lor scenic.

            Decorul nu poate fi caracterizat în alt mod decât folosind cuvântul spectaculos. De o parte şi de alta a scenei au fost instalate cuşti imense, închisoare a personajelor care, odată intrate acolo, se dezlănţuiau, deveneau nişte nebuni.  Pe parcursul întregii piese de teatru, în spatele scenei era umbra unei cruci strâmbe care la sfârşitul piesei s-a îndreptat, simbolizând ordinea instalată în vieţile personajelor. În momentele în care erau închişi în cuşti, actorii purtau cămăşi lungi şi albe, simbol al veşmintelor purtate de pacienţii spitalelor ce vindecă bolile mintale, iar în afara lor aveau haine cenuşii, de oameni simpli, iar Kabanova avea o ţinută ce ducea cu gândul la un commandant de infanterie rus, haina acesteia semănând cu o uniformă. Recuzita a fost dintre cele mai bizare: o drujbă, o lanternă, ligheane de tablă, lemne din care nebunii muşcau în nebunia beţiei sau tricicleta ca simbol al infantilităţii lui Tihon, precum şi pernele aruncate de Katia când aceasta era răscolită de conştiinţa păcatului.

            Actorii Delia Lazăr, Antonia Ionescu Micu, Sebastian Bălăşoiu, Cristina Dumitra, Andrei Bratu şi Virgil Aioanei sunt prezenţe convingătoare, parte a unei viziuni unitare. Remarcabilă este actriţa Delia Lazăr care a dat viaţă personajului Katiei într-un mod atât de credibil, încât inima spectatorului începe să bată mai tare, cu fiecare lacrimă vărsată de ea.  Aceasta a reuşit să implice emoţional spectatorii în piesa de teatru, descoperind în personajul creat de ea tipul clasic de femeie care îşi găseşte scăparea dintr-o căsnicie nefericită în adulter, fiind apoi chinuită de conştiinţa păcatului, Sebastian Bălăşoiu a reuşit să împletească infantilitatea personajului încă legat de mama lui, cu puterea bărbatului însurat care rămâne totuşi un copil în căsnicie, dar care visează la eliberare. Scena lui de nuditate nu a atins pragul vulgarului, susţinând formarea personajului şi încurajându-i personalitatea nedezvoltată încă, nedesprinsă de cuvântul mamei. Cei doi au reuşit să se remarce, însă întreg ansamblul de actori a conferit unitate operei, a reuşit să o facă ceea ce este ea astăzi.

            Am intrat în sala de spectacol înfricoşată, am trăit cu intensitate faptele Katiei, am suferit cu ea şi am părăsit sala cu regretul sfârşitului poveștii. Actorii m-au implicat în jocul lor şi nu   m-am mai simţit la un spectacol de teatru, ci m-am simţit în îndepărtata Rusie, trăind într-o casă stăpânită de către o femeie dominatoare şi suferind acceaşi iubire imposibilă cu a Katiei.

            Ceea ce m-a impresionat în mod deosebit a fost modul în care regizorul a reuşit să implice atâtea arte în opera sa şi înţelesurile multiple ale piesei de teatru. Acesta a implicat caracterul religios, dezvoltând pedepsirea istorică a femeii adultere prin bătaia cu pietre şi lăsând-o pe Kabanova să citească pasaje biblice într-o casă în care era instalată dezordinea şi nebunia.  Dumitru Acriş păstrează conflictul principal, acela al luptei de eliberare a Katiei dintre oamenii manipulaţi de societatea în care trăiesc şi dintre principiile acesteia şi deschiderea către noi orizonturi, fără judecata celorlalţi. Cu toate acestea, el evadează din scenariul original, impunându-şi propriul stil, atrăgând prin originalitate.

            Piesa „Furtuna” este un succes al noului teatru din orașul nostru, un semn că revenirea regizorului Mihai Constantin RANIN  ne promite evenimente de excepție. Se apropie, de altfel, Festivalul BABEL la Târgoviște…

ELENA  ROXANA NĂVODARU